Are patru băieți împreună cu Nicușor. Copiii vin toți afară. Eu, uimită de ce ogradă mare cu animale au, mergem să îmi arate direct porcii, vierul, scroafa care e de-a făta și purceii mai tineri.  Trecem pe lângă trei căței legați în lanț. Latră și își apară casa cum știu ei mai bine. Unul e alb, altul maro, amândoi de talie mare, destul de înfricoșători, iar chiar în șură mai este unul mic maro, prietenos și parcă mai bătrân. Daniel ne prinde din urmă, eu încep să fac primele fotografii. Daniel se cațără peste gard și mângâie unul dintre purcei. “Ăsta e ultimul care ne-a rămas. Am avut mai mulți dar pe restul i-am vândut.”  Nu a durat mult până când am fost înconjurată și de ceilalți băieți. Adrian, cel mai mic, are doar doi ani și jumătate. Împinge o basculantă de plastic, o lasă, fuge la o bicicletă mică pe care o împing. E tot un zâmbet, dar încă e timid.
‍
Ieșim din șură și se deschide o vedere minunată peste dealurile de un verde crud de vară timpurie. Plouă mărunt, dar copii nu sunt deranjați. Doar eu mă fofilez și nu știu cum să fac să mergem în casă.  Tot în spatele șurii este un iaz cu trestie și boboci de rață, unii maro tărcați, alții albi gălbui. Îmi aduc aminte instant de rățuștele pe care le creșteau bunicii mei când eram mică și pe care le îndopam cu bunicul când erau mai mărișoare. Mi se părea și atunci, ca și acum un gest grotesc, dar în același timp ocrotitor. În fundul grădinii sunt zarzavaturi și pomi fructiferi. Sunt uluită de câtă viață e în jurul meu și copleșită de emoții.  Asta s-a întâmplat doar în primele 10 minute de la sosire. Mergem în casă, Sorana ne poftește la masă. Ne servește cu socată, fursecuri cu ciocolată, cafea făcută la filtru, că doar așa îi place și bagă la microunde două pungi de popcorn. Încep să povestesc cine sunt și ce caut aici. Băieții ascultă și ei cu atenție și entuziasm, mai fug prin casă și se joacă. Nu stau locului. Daniel pare cel mai interesat de proiect, așa că îi dau lui camera să mă fotografieze și eu o iau pe a mea.

‍II. ACASĂ
‍
Mai stăm puțin, ajunge și Nicușor acasă, tatăl copiilor pe care îl văzusem în fotografia înrămată și pusă pe perete chiar la intrarea în casă. Nicușor e același cu cel din poză, unde apare cu un cal și o căruță, mândru. Nu a venit singur, ci cu un văr de-al lui care venise să cumpere un pui de la câinele de rasă Thai Ridgeback pe care Nicușor l-a crescut.Se așează la masă, ia o bere și îl servește și pe vărul său. Îi spun și lui cine sunt și ce doresc de la ei. Îl întreb ce te face pe tine să numești acasă locul ăsta, ce înseamnă acasă pentru tine. Mă fixează cu privirea și îmi spune “Păi cum ce mă face pe mine să numesc locul ăsta acasă? Eu am fost plecat peste tot în lume, dar nu am putut sta nicăieri. Întotdeauna m-am întors acasă. Eu am fost primul care a plecat din sat în țări străine. Am fugit ilegal în Grecia, în Germania și în atâtea alte țări. Munceam și aduceam banii acasă.” Îmi zice asta cu lacrimi în ochi. Se emoționează atât de tare încât nu mai poate vorbi. Sorana, îi spune să nu mai plângă, că ce a fost a fost și e istorie, dar el nu poate. Eu am deschis cutia Pandorei cu întrebarea mea. L-am răscolit vizibil. Mi-a povestit doar câteva din întâmplările lui din plecările prin străinătate: cum a fost găsit de poliție de mai multe ori, bătut și trimis acasă fără niciun ban, cum de fiecare dată pleca din nou, cum uneori a ajuns și la închisoare, cum a muncit de toate pentru bani, toate muncile cinstite și necinstite și cum odată era cel mai bogat om din sat, dar a pierdut toți banii pe care i-a făcut.

Între el și Sorana sunt vreo cincisprezece ani diferență.  El a mai fost căsătorit și are o fată, Iulia, din prima căsătorie, deci în total are cinci copii.  În tot acest timp nu am putut întreba nimic, doar am ascultat. Nicușor e nevorbit și le-a vorbit pe toate cu mine: a strigat, a plâns, s-a emoționat, s-a enervat pe toate nedreptățile pe care le-a trăit. Ce am aflat de la el este că viața l-a făcut un om dur și că a crescut fără părinți. Provine dintr-o familie de șapte frați pe care el i-a îngrijit, iar după toate plecările lui și călătoria asta de viață, Nicușor a cumpărat două loturi de case în sat, a renovat o casă săsească veche, și-a luat animale și în prezent muncește de dimineața până seara ca să pună o pâine pe masă pentru familia lui. Nu se dă în spate de la greutăți și spune des “ Ăsta-i adevărul. Eu nu ascund ce am făcut.” Nicușor le zice pe toate de la trafic de arme, prostituție, trafic de mașini, le-a făcut pe toate la viața lui, dar acum se rezumă la a fi un tată bun, un cap de familie, un om cu simț al umorului care are un cocktail Molotov de duritate, dar și o doză de blândețe în el. Le are pe amândouă în ochii lui de-un albastru tăios.

‍III. FAMILIAR
‍
Sunt multe gesturi și interacțiuni în familia Soranei și a lui Nicușor care mă trimit direct la copilăria mea. Retrăiesc momente care mă emoționează, îmi redescopăr traume și bucurii care mă definesc până în ziua de azi.
‍
- vaccinul -
‍
“Tata, să nu-l tai! Nu-l tăia tată!” a zis Adrian, cel mai tânăr fiu în vârstă de doi ani când Nicușor se pregătește să facă vaccinul la cățel. În momentul acela mi-am amintit de o scenă de Paște, pe când aveam vreo șase ani și plângeam în curtea bunicilor și îi imploram pe ai mei să nu taie miei de Paști. 

IV. FAMILIA
‍
Daniel are 10 ani, ascultă ce vorbim și pare meditativ. Uneori e ușor frustrat. El vrea să rămână acasă, să fie mâna dreaptă a tatălui său. Lui îi plac animalele. Visează să devină cioban, să cutreiere dealurile de acasă în fiecare zi, să fie doar el și ploaia.
Nicușor are 11 ani. Vorbește peltic la fel ca tatăl său. E o fire mai gentilă. E mai retras. Pentru el acasă e lumea animalelor. De fiecare dată când merg la ei îmi mai arată câte un animal. Cel mai încântat e de perușii lui, Riki și Fuli. Sunt un cuplu. Îmi arată cum se iubesc.

Adrian are doi ani și jumătate. Zâmbește mai tot timpul. Jucăria lui preferată este o basculantă galbenă de plastic. Îi place să construiască din orice obiecte îi sunt în preajmă. Primele lui cuvinte pe care mi le-a spus în bucătărie au fost “nu vreau.”

Sorana are 31 de ani. E mama care se îngrijește de toți. Pe copii, îi iubește de la distanță și le oferă libertate. Îi mai ceartă atunci când fac câte o boacănă și îi pune la treabă atunci când nu mai face față.

Florin are 6 ani. Vocea lui pare a fi a unui personaj din desene animate, subțire și entuziastă. La început mai mult se ascunde de mine. Aleargă, se dă cu bicicleta și e mai tot timpul împreună cu Adrian. În primele momente, nu am interacționat foarte mult. Însă treptat se obișnuiește cu prezența mea cu aparatul de fotografiat.  Îmi pozează în diferite ipostaze, se cațără pe lăzile de grâne din șură și îmi arată niște acrobații pe care doar el știe să le facă. Zâmbește și fuge.

Andrei Marcoș are 16 ani. E liceean și e fratele cel mai mic al Soranei. Are un suflet cald. E politicos și pare a fi copilul cuminte din familie. Locuiește împreună cu părinții săi, peste gard de casa sorei lui. Între el și Sorana e o diferenta de 16 ani.  Este deschis și dorește să petrecem cât mai mult timp împreună. Visează să devină stomatolog.  Îi place să scrie și îmi citește un text pe care l-a scris la școala pentru ora de psihologie. 

“Unele trăiri afective pot lăsa urme adânci în comportamentul nostru sau în felul în care ne raportăm la mediu din jurul nostru. Toate acestea duc și la adaptarea noastră. Un exemplu care mă privește, în lipsa unei trăiri puternice și a unei doze de adrenalină imensă, aș fi ajuns ‘obiectul de joacă’ al unor câini  în timp ce alergam în afara localității. Atunci mi-am dat seama de ce este cu adevărat capabil psihicul, precum și corpul uman. Astfel, în fracțiuni de secundă am analizat situația și fuga a reprezentat cea mai bună soluție. Fiind în pericol sau în orice situație de zi cu zi, fără aceste trăiri afective nu ne-am putea încadra în mediu.În concluzie, psihicul uman depășește orice fel de inteligență, iar toate aceste trăiri sunt rodul evoluției noastre ca specie. Aceeași frică sau iubire pe care o simțim azi au simțit-o și strămoșii noștri, iar genetica a păstrat-o cu succes.”

Sofia are 7 ani. Este unul dintre numeroșii nepoți ai Soranei. Prima dată când ne cunoaștem, mă întâmpină cu o îmbrățișare și îmi spune “Buni are o puicuță care nu vede și stă să o mângâi. Vrei să-ți arăt?”

Nicușor are 48 de ani. A avut o viață după care se pot scrie romane. Muncește din greu toată ziua, când pentru ei, când pentru alții. 
‍
Frunzulița e vaca familiei care evadează pentru că nu îi place să fie singură. De multe ori Nicușor o găsește cu celelalte vaci,  la ferma din vârful dealului. 
‍
Doina este iapa familiei și poate cel mai mare ajutor al lui Nicușor. Ea nu este doar un animal, e un membru al familiei. 
‍
“Eu cu Doina am crescut împreună” zice Iulia la 16 ani. Ea e fata lui Nicușor din prima căsătorie. Face parte la fel de mult din familie, precum ceilalți băieți.
“Doar ea poate să o mâne pe Doina cum fac eu” spune Nicușor.

Eu sunt fotograf și am 30 de ani. După trei ani petrecuți în Statele Unite la studii, odată cu întoarcerea mea în țară, mă preocupă semnificația cuvântului “acasă.” Azi, primesc un nume nou: Nănașa. Nicușor nu poate să-mi țină minte numele, așa că îmi zice Nănașă pentru că semăn cu nănașa săsoaică a lui Daniel. Eu mă simt parte din familie. 
‍
V. AVENTURA
‍
Stăm cu toții la masa din bucătărie, așteptăm să treacă ploaia, să ne pornim pe deal după lemne. Copiii îmi spun deja că locul unde se simt cel mai bine este afară pe deal. Ploaia s-a oprit târziu înspre seară, pe la șapte și jumătate.  A ieșit soarele și lumina e moale ca mierea.  
“Tu așa vii, Roxi?”  “Așa, cu papucii ăștia, nu poți să urci dealul. E noroi. Nicușor, du-te și dă-i o pereche de cizme de cauciuc din spate. Du-te, mă, și adu-i odată!” Apoi Sorana mă duce în casă și îmi dă de la ea o pereche de pantaloni, un hanorac și o pelerină de ploaie. “No, așa da! N-ai tu frică că nu o să-ți fie frig.” Încep să am emoții. Nu știu cât de departe mergem sau cât o să stăm. “Da, într-o oră, două ne întoarcem, nu?” Se uită la mine și râde. “No, ce nănașă, tu nu ai mai mers noaptea prin pădure cu căruța?” Râd nervos, “Nu, chiar nu am mai mers, nici noaptea pe deal, nici cu căruța.”

Nicușor tatăl vine cu Doina și căruța de la șură. Băieții deschid poarta, Nicușor iese la drumul principal. Copiii sar în căruță. Dă să plece. Sorana și cu mine fugim din urmă și ne urcăm. În căruță suntem mulți: Nicușor tatăl, Sorana, Adrian, Nicușor, Daniel, Florinel, Andrei și cu mine, în total opt. Eu mă minunez cum poate Doina să ne tragă pe toți și râd nervos.

Suntem pe culmile dealurilor. E seară.  În neclar, se mai văd niște lumini din alte sate. Nori grei negri se lasă peste noi.  Începe să plouă mărunt. Ne punem pelerinele și ne dăm jos din căruță. Doina e gestantă. Mai are două săptămâni și trebuie să fete. Nu poate să tragă ca altădată. Facem pauza dese. Obosește și trebuie să așteptăm. Copii sunt așa de fericiți.  Alergăm pe întuneric și știm că dacă era zi aveam cea mai frumoasa vedere acolo sus pe deal. Nicușor încearcă să-mi explice unde începe un sat și unde începe altul.
‍
Port bluza, cizmele de cauciuc și pantalonii Soranei, iar pelerina de ploaie e de-a lui Nicușor.  Sunt una de-a lor.  Din când în când, Nicușor, îmi zice: “Mo, zi nănașă, ai mai văzut tu din astea?  Ai mai mers tu cu căruța noaptea pe dealuri prin pădure pe ploaie prin noroaie? O să o ții minte pe asta cât trăiești! Ai vrut să vezi cum e viața noastră și ce înseamnă acasă pentru noi. Acuma știi! ”
Acum știu de ce copii mi-au zis la începutul zilei că locul lor preferat e “pe deal cu Doina și cu tati.”  Aici e aventura,  adrenalina, libertatea, pericolul și depășirea limitelor.  Suntem una cu natura, și pe deasupra sunt doar noi, o familie.

“Toți venim și toți plecăm împreună. Nimeni nu pleacă mai repede sau singur. Stăm împreună” zice Nicușor.  Până și pe iapă o ajută atunci când nu mai poate. O împing, o lasă să se odihnească, o apreciază și se încred în ea. Doina știe drumul și nu e un cal, așa cum îi spuneam eu la începutul zilei și ei se prăpădeau de râs. 
‍
Ne apropiem de niște câini ciobănești. 
“Sus toată lumea, înapoi în căruță!” strigă Nicușor.
 “Ți-e frică, Nănașă?”
 “Da!”
“Nu-ți fie frică că ești cu noi, Nănașă! Nu-ți fie frică că dacă strig odată, niciun câine nu se mai atinge de noi, niciun om și nici un urs. Vrei să strig acuma să-ți arăt?”

-------------------------------------------------------------------

Despre timpul petrecut în rezidență
‍
Timpul petrecut la Hundorf a fost foarte benefic pentru mine. Mi-a demonstrat încă o dată că omul sfințește locul, iar acasă nu este un loc, ci sunt persoanele care locuiesc în acel spațiu, precum și relația dintre acele persoane și mediul înconjurător. Mai tot timpul am fost alături de familia Todea, uimită să descopăr faptul că mai există oameni care trăiesc în strânsă legătură cu natura. A fost grozav să explorez prin intermediul fotografiei relația lor cu animalele și cu pământul pe care îl lucrează.
‍
Noutatea acestei rezidențe pentru mine a fost experimentul de a mă lăsa fotografiată de cei pe care eu îi fotografiez. Mi-am dorit ca raportul dintre fotograf și subiect să fie egal. Nu doar ei, ci și eu am fost expusă în fotografii. La început copiii au fost timizi, nu știau cum sau când să mă fotografieze. Așă că am prins un boboc de rață, l-am luat în brațe, m-am așezat în curte pe o bancă și am rostit pentru prima dată cuvintele: Îmi faci te rog o poză? În acel moment s-a stabilit relația de egalitate între mine și ei. Deseori când fotografiez simt că iau ceva din viața acelei persoane și de cele mai multe ori nu ofer nimic în schimb. Însă acum, am luat amândoi, și eu, și ei. 
‍
La finalul săptămânii de rezidență,  împreună, am folosit fotografiile realizate de mine și copii ca suport în crearea unor cărți de fotografie de tip pop-up. Inițial am alocat acestui atelier două ore, însă ne-am extins la patru.  În tot acest timp, niciunul dintre copii nu s-a uitat la ceas. Cu toții am pierdut noțiunea timpului. Fiecare copil a creat câte o carte. Cele 11 cărți ilustrează sensul atribuit cuvântului “acasă”. Pe lângă fotografiile făcute în sat timp de o săptămână, am folosit și fotografii din arhiva mea personală, fotografii făcute din alte locuri. Astfel, “acasă”  este un “acasă” imaginat de fiecare în parte,  îmbinând mai multe realități.
‍
Cărțile au rămas la autori.