Lavinia Lazăr
Hundorf? Ce fel de acasă ești?
Am rămas plăcut surprinsă și entuziasmată pentru că am fost admisă în rezidența artistică
SAH 2020.
//
Mi-am putut continua studiul început în urmă cu doi ani, legat de viața, istoria și traseul romilor, intitulat Jurnalul unei călătoare– reflecții asupra vieții moderne în șatră. -------------______________;
Activitatea mea în rezidență s-a focalizat pe comunitatea din Hundorf – romi și români. Am intrat în curțile oamenilor și am cercetat poveștile lor de viață. Am simțit pulsul comunității și m-am implicat activ în fiecare zi, timp de două săptămâni. Căutând trăiri sincere exprimate autentic, mi-am dorit să cunosc care mai e raportul dintre cele două categorii, dacă mai există rasism sau dacă e mai multă înțelegere, care le sunt, în prezent, dorințele și aspirațiile.
Scopul acestui jurnal este, de fapt, apropierea burghezului contemporan de ritmul și universul în care trăiesc localnicii satului Hundorf.
Scriam după ce veneam de pe teren și conținutul tot mai suferea modificări. În afara jurnalului (scris și foto) am realizat un număr de filmări scurte, aparent marginale, fragmente de viață și observații ale banalului cotidian. Acestea s-au concretizat într-un experiment audio-vizual de câteva minute, un montaj care reunește puncte de vedere marginale asupra satului. Sursele de inspirație au fost fragmente din filmul Diary al lui David Perlov, demers care explorează puterea afectivă a filmărilor cu caracter „neprofesional.”
Inițial, mă așteptam să găsesc zone foarte populate de romi, în care tradiția lor e omniprezentă. Mă așteptam la un sat cu o atmosferă mult mai vie, dar am resimțit tăcerea apăsătoare, reținerea, astenia oamenilor. Cu toate astea am remarcat și puțin exotism în cele două „Țigănimi”, dar toți subiecții mei erau modernizați și românizați. Majoritatea erau stingheri, sfioși, nedumeriți, poate de prezența mea printre ei. M-am adaptat și am cerut păreri, atât lor cât și unor români. Mi-am dat seama imediat din vorbele lor că există armonie. Și nu aveau ce ascunde pentru că îi luam prin surprindere și îi simțeam sinceri.
Pe lângă faptul că am legat prietenii cu o parte din oameni și amiciții cu adolescenții, comunitatea romă de aici nu are nici un fel de tradiție, spre deosebire de celelalte toposuri, poate, pentru că, din ce am înțeles de la localnici, ei și-au făcut apariția după plecare sașilor, fiind doar două familii băștinașe. Am învățat că lumea poate înfrunta cu o putere interioară, atât suferințele trupești cât și pe cele sufletești. Am învățat că în fiecare colț de lume există oameni singuri cu care nu a mai vorbit nimeni de mult. Am remarcat că sunt aceleași dorințe de confort și de bunăstare, doar că unii pot primi ce țintesc, alții nu. Pentru că nu mai acționează. Am învățat că niște deziderate simple de integrare/ incluziune socială pot fi posibile doar cu înțelegere și solidaritate, cu răbdare și cu ani petrecuți în preajma celorlalte etnii și tradiții.
Nu în cele din urmă, activitatea mea la Hundorf mi-a dat sentimentul de acasă , unde fiecare om e o poveste, o lume.
