Carina Davidoiu, Ana Dincă, Andrei Suhan
Arhiva de acasă
Ne-am întâlnit cu Anca și Adelina într-o duminică pe peron, într-o gară mică și am pornit la drum.
////
()
--Un drum de două săptămâni în care lucrurile s-au întrepătruns, pe parcursul căruia Anca (Dima) ne-a deschis o portiță către felul în care copiii ne pot răspunde pe cât de simplu pe atât de frumos, iar Adelina (Gavrilă) către felul în care poți surprinde emoția și rădăcinile în fel și chip, aproape la propriu.--
Iar noi? Noi veneam cu bagajul nostru și cu ambițiile unor mici culegători de patrimoniu. Ne pusesem în gând să găsim acele obiecte dragi ale sătenilor, legătura lor cu acasă, acel lucru cu valoare sentimentală care să îi reprezinte, un obiect care i-a însoțit toată viața sau care d-abia a apărut dar înseamnă ceva. Ne imaginam într-un fel exagerat de romantic discuții cu bătrânii care să scoată de la naftalină te miri ce obiecte din lemn, poze, amintiri, haine ș.a.m.d .
Dar cum socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, primele plimbări prin sat au fost pline de sfială. Noi neștiind cum să punem întrebările, gazdele noastre timorate de aceste ,,obiecte de preț‘’ despre care îi iscodeam. La întrebarea ,,ce ai lua cu tine dacă ai pleca ?‘’, răspunsul lor venea firesc ,,nu vreau să plec’’. Când întrebam de obiecte cu valoare sentimentală, oamenii se poticneau la casă ori lucruri pentru care au trudit, cum e și firesc, și care implicau și o mare valoare materială.
Zilele treceau și noi ne măsuram timpul și drumurile în întâlnirile cu doamna Maria ce ne ura sănătate și voie bună de fiecare dată când îi treceam prin fața porții. La finalul zilei ne întorceam acasă entuziasmați de descoperirea satului dar și ușor pierduți în ceea ce privește proiectul, lungind serile dezbătând cum și ce să îi mai întrebăm pe săteni.
Interacțiunea cu comunitatea ne-a dezvăluit că există multiple straturi ale proiectului de care nu am fost conștienți inițial, lucru ce ne-a ajutat să împingem mai departe. Doamna Eta ne-a pus în șah și ne-a întrebat ,,Dar dumneavoastră, dumneavoastră ce ați lua?‘’. Atunci ne-am dat seama că ne-am detașat de subiect și ne-am pus foarte mult în poziția de observator, dar că totuși răspunsul ne-a venit aproape instant, că este unul din acele lucruri pe care le știi deja și nu știi cum ori de unde, că nu ai nevoie de răgaz să te gândești, ci îți răsare imediat în minte odată ce știi despre ce este exact întrebarea asta: ce ai lua cu tine, adică ce te aduce mai aproape de acasă?
Apoi, deodată, lucrurile au intrat într-un firesc al lor. Am făcut un pas în spate și am început să ascultăm ba povestea unei răsturnări cu căruța, ba povestea unei ii, ba povestea unei nunți, să vedem case, poze, grădini, câte un coteț… să nu mai întrebăm, ci doar să ascultăm. Iar cu acestea au venit și broboada, mașina de tocat, pieptarul, cărțile de rugăciune, în fine - toate cele ce le căutam și nu le găseam. Lucrurile s-au cernut. Așa ne-am dat seama că în modul nostru de lucru detașam aceste obiecte pe care le căutam de fondul lor prin întrebări mult prea precise, ceea ce era contrar inițiativei noastre.
Acum ne întorceam acasă încărcați cu amintirile altora, pregătiți să ne așezăm la masă și să depănăm cele găsite cu tinerii din sat ce ne-au fost copiloți în această aventură. Așa s-a conturat și harta satului, hartă care a devenit instrumentul principal de lucru, pe care marcam casele vizitate, obiectele găsite, răvașe cu vorbe de duh ori povești spuse de săteni, istoriile acelor obiecte dragi ș.a.m.d.Au urmat atelierele cu copiii, care au fost o adevărată provocare și o lecție bine venită. Dacă sătenii ne-au împins limitele, copiii le-au frânt cu totul. La întrebările noastre despre acasă și obiecte dragi, răspunsurile, sub forma unor colaje, au fost pe cât de simple pe atât de intime și sincere: o casă mov, un fotoliu roșu, un ghiozdan, un covor în grădină...
Întrebați despre esența proiectului, ne-a fost destul de greu să răspundem căci l-am simțit întotdeauna ca pe un fel de a face mai degrabă decât ca pe un finit, un teren de joacă așa cum s-a și dovedit, supus foarte mult schimbării. Acest fel de a face vine în continuarea modului de lucru ca arhitecți, fiind mereu conștienți de valoarea existentului și preocupați de patrimoniu sub diversele sale forme, material ori imaterial.
Crezul nostru stă în procesul de culegere și arhivare a informației, în ițele ce se leagă, în imaginea pe care cele adunate o formează și a felului în care acestea sunt scoase la lumină spre a fi privite - proces ce se poate repeta, aici stând de fapt frumusețea acestei metode. Construim o arhivă deschisă, dar la scară umană, intimă, unde oricine poate găsi câte o poveste cu care să rezoneze. Lucrurile acestea se reflectă într-un sentiment de familiaritate pe care dorim să îl transmitem în toate proiectele noastre, atât cele de arhitectură cât și cele ce se dezvoltă tangențial: fotografie, ilustrație,design. Așadar rezidența de la Hundorf a fost un alt pas într-un proces de lucru pe care îl dezvoltăm continuu, dar un pas la fel de semnificativ, care ne-a adus mai aproape de lucrul cu oamenii și pentru care suntem recunoscători.
Totodată, suntem încrezători că mai sunt zeci și sute de obiecte de adunat și la fel de mulți cei dornici să ne împărtășească o poveste, atât în Hundorf cât și în alte locuri unde ne vor purta pașii și sperăm că prin acest fel de a face să îndreptăm atenția către frumusețea și grija față de lucrurile din imediata vecinătate.
Ne-am fi dorit ca proiectul să capete și o formă materială, un acel ceva pe care să-l oferim satului în semn de mulțumire. Așa cum era de așteptat, nu am putut răpi de la deținători nici portretul de nuntă, nici pe câinele Amigo, nici pe iapa Doina, așa că arhiva a căpătat o dimensiune simbolică, construind machete și obiecte din hârtie,albe,simple, pentru a lăsa poveștile din spate să fie cele ce dau culoare.
Pentru acestea, imaginam un cufăr, un obiect oferit înapoi comunității, prin care oamenii să răscolească, sau ca pe un dulap cu sertare și polițe pe care să se regăsească obiectele dragi și unde să ne mai lase câte un răvaș, o poveste, o idee de obiect, sau doar să privească și să regăsească fragmente din propriile amintiri.
Dar la toate acestea visăm în vremuri mai puțin tulburi...
Într-un final, sperăm că am ajuns măcar la o consemnare a celor ce au fost pentru cei ce vor veni.