Ioana Terheș
Bolovanul de aur
{ Proiectul propus în cadrul acestei rezidențe este unul poate dintre cele mai sensibile pe care le-am dezvoltat în ultimii ani. }
///
--Îmi place să cred despre mine că pot vedea frumosul în tot ceea ce mă înconjoară și vreau să dau mai departe acest „văz” al meu.--
Am pornit acest demers analizând frontoanele caselor din Hundorf, dorindu-mi să descopăr bogăția ornamentală a acestora, alături de multitudinea degradărilor adunate în decursul ultimilor zeci de ani. Vreau să trag un semnal de alarmă asupra acestor bijuterii arhitecturale și să sădesc în sufletele oamenilor din sat conștientizarea frumuseții și a patrimoniului pe care îl dețin, acestea fiind o parte foarte importantă a identității lor.
Mi-am dorit, astfel, să mă apropii și să lucrez cu comunitatea, însă simțeam că ideea de a organiza un atelier în sat mă înspăimântă. Nu-mi pot explica în cuvinte refuzul meu inițial, cred că era legat de teama de a vorbi, de a mă prezenta - fie și în fața unor copiii.
Maria, organizatoarea rezidenței artistice, a văzut potențialul proiectului meu și s-a ambiționat atât, atât de tare să urnească din loc „bolovanul de aur”, cu orice preț. Au urmat discuții prietenoase și potrivit de condimentate, în așa fel încât să zdruncine în mine toată încăpățânarea necesară organizării unui atelier.
Mi-a vorbit cald, ca de la mamă la copil, sau, ca de la prietenă la prietenă. Au fost discuții marcate de un foc în capul pieptului, de sufocare, de mâhnire pe propria-mi ființă și totul stins cu plâns.
Câteva zile mai târziu aveam să anunț din pragul ușii că voi ține un atelier pentru copii.
Am început pregătirile, găsirea unei activități care să derive cu ușurință din statementul proiectului meu. O activitate simplă, dar care să lase amprenta în conștiința și în formarea lor. Toate ideile s-au materializat prin selectarea uneia dintre case, prin desenarea unui contur simplu, care să stârnească imaginația celor mici și, deopotrivă, conștientizarea nivelului avansat de degradare a fațadei, și a ornamentelor casei respective.
În prima parte a atelierului am introdus câteva noțiuni simple de patrimoniu, vorbind despre importanța consolidării acestor bijuterii imobile. Trebuie să recunosc că am fost foarte impresionată de receptivitatea copiilor la toate ideile prezentate de mine. I-am provocat la un exercițiu imaginativ de prezentare a caselor, a ornamentației, a culorii fațadelor, dar și a „restaurărilor” defectuoase prin izolarea și revopsirea pereților. Apoi, fiecare dintre copii a prezentat casa favorită din sat, motivându-și alegerea. În finalul atelierului am avut parte de cea mai mare bucurie, aflând că niciunul dintre copii nu își dorește să plece din casa părintească, niciunul nu își dorește să se mute la bloc, să trebuiască să urce scări sau să acceseze un lift pentru a ajunge acasă. Niciunul nu își poate lua gândul de la „acasă” atunci când este plecat, fie și doar pentru două zile.
La finalul rezidenței am realizat o expoziție cu lucrările mele și ale copiilor la Biserica Evanghelică din Viișoara. Pot spune că și în această etapă a proiectului am întâmpinat la fel de multe provocări precum în cazul organizării și desfășurării atelierului împreună cu copiii din sat. Biserica Evanghelică a reușit prin mari eforturi să își păstreze integritatea zidurilor și strălucirea ornamentelor de lemn îmbrăcate în foiță aurită, însă este un spațiu atipic de organizare a unei expoziții.
Încă de la finalul atelierului cu copiii am căutat să analizez toate formele structurale și posibilitățile de amenajare a unui panou dedicat prezentării cercetării celor mici, iar metoda de soluționare a acestei neclarități a venit mai simplu și mai natural decât am putut să-mi imaginez.