Sau la ideea de ei. Tot procesul ăsta care ar fi trebuit să fie artistic s-a transformat în ceva social. De la primul atelier pe care l-am ținut cu copiii, era clar că ilustratiile pentru carte sunt doar un pretext, cartea a devenit ceva secundar. Primară a devenit nevoia lor de atenție, precum și frica mea recurentă că nu facem destule pentru ei. Nu le punem la dispoziție destule ateliere, ocazii să interacționeze armonios unii cu alții, să pună întrebări sau să facă greșeli. M-am convins pentru a nu știu câta oară că în sistemul nostru școlar în care se intră cu ghiozdanul doldora în spate, accentul nu se pune deloc pe subiecte creative precum desenul, muzica sau dezvoltarea socio-emoțională. Încă se fac diferențe de gen, de etnie sau de statut, într-un spațiu care ar trebui să fie neutru.

Pe durata rezidenței, am condus o serie de ateliere, compuse din sesiuni scurte de ilustrații, urmate de sesiuni de joacă. Nu voiam ca participanții să stea să se gândească prea mult la ce au de făcut. În primă fază, le-am dat mână liberă, să deseneze ce înseamnă “acasă” pentru ei. Am primit multe inimioare și fluturași. Am primit ceea ce credeau ei că vreau sa primesc… Sau ce știau ei să deseneze.
Așadar, i-am abordat altfel: într-un timp stabilit, le-am spus ce să deseneze. M-am lovit de foarte mulți “nu știu”, “am greșit”, “nu-mi place”. Fix ce căutam. Din greșeli ies cele mai bune chestii. Trebuie doar să te uiți la ce insecte au desenat și e clar. Pe parcurs, lucrurile s-au mai relaxat. Fiecare a început să-și arate personalitatea prin ce și cum desena. 
Partea mea preferată a fost să pun toate desenele laolaltă. Au ieșit foarte sincere, iar intervenția mea a fost minimală: am desenat lucruri observate prin plimbările mele în sat și am completat doar acolo unde am considerat că e nevoie. Toata cărticica e un colaj din desenele lor și ale mele. 

Mă bucur că în comunități mici există inițiative ca Acasă la Hundorf. Deschid uși unor oameni care vor să se implice și vor să aducă schimbare. Mă bucur că doamna Maria își pune la dispoziție casa, unde se pot întâlni oameni din diferite părți ale țării, cu experiențe diferite în spate, iar oamenii aceștia pot să vină să le spună copiilor și adolescenților din Viișoara că totul o să fie din ce în ce mai bine, dacă lucrează împreună și se deschid.

Nu consider că am trecut printr-un proces transformator ca artist (ce înseamnă asta până la urmă?), ci că am învățat multe de la copiii din Viișoara și că și ei merită să învețe cât mai multe, la rândul lor: să ajungă să scrie cărți, să citească cărți și să vadă lumea altfel decat o vad eu acum.